Terapia logopedică pentru copii. Când trebuie să mergi la logoped?

Terapia logopedica este o formă de tratament și are ca scop corectarea tulburărilor de limbaj. Limbajul verbal este o componentă a personalității umane, care realizează o parte din funcția de comunicare.

Vorbirea apare în urma unui proces de învățare, pe baza căruia se structurează întreaga experiență de viață, se dobândesc cunoștințele necesare dezvoltării.

In dezvoltarea limbajului este foarte important mediul de dezvoltare al copilului, implicarea adulților în stimularea vorbirii sale, capacitățile intelectuale ale copilului, aparatele vorbirii să aibă o dezvoltare normală, pentru ca limbajul să fie însușit corect. Un rol deosebit îl are procesul educativ, influența directă a mediului și a modelelor. Uneori se întamplă ca unul dintre acești factori să lipsească sau să fie insuficienți, ceea ce duce la instalarea tulburărilor de limbaj.

Ce sunt tulburările de limbaj?

Toate tipurile de deficiențe de întelegere și exprimare orală, mimică, scriere, citire și articulare sunt incluse în această categorie a tulburarilor de limbaj. Orice abatere de la limbajul normal, fie că este vorba despre reproducere sau percepere face parte din tulburările de limbaj.

De ce apar aceste tulburări?

Cauzele apariției deficiențelor de limbaj pot surveni în perioada intrauterină a dezvoltării fătului (sarcină toxică, boli infecțioase ale gravidei, traume mecanice, căzături, lovituri care lezează fizic fătul, traume psihice suferite de mamă, intoxicații), în timpul nașterii (nașterile dificile care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central al fătului, asfixieri, care provoaca hemoragii la nivelul scoarței cerebrale, infecții ale mamei) sau în perioada post-natală.

In perioada post natală, pot interveni mai multe tipuri de cauze:

• de tip organic: encefalite, infecții și intoxicații cu substanțe chimice, boli infecțioase, contagioase sau virotice, survenite în special în primul an de viață, traume mecanice, lovituri, leziuni.
• de tip psiho-neurologic – tulburări de memorie și atenție, deficiențe mintale, tulburări la nivelul reprezentărilor optice și acustice.
• de tip funcțional (afectează componente ale pronunției): articulație, fonație, expirație (insuficiențe ale auzului fonematic – copilul nu percepe corect sunetul, și are dificultăți în redarea lui).
• de tip psiho-social, un set de cauze cu rol important în dezvoltarea limbajului, care vizează atmosfera în care se dezvoltă copilul. O atmosferă plăcută în familie, un mediu stimulant, în care copilului i se vorbește, favorizează dezvoltarea psihică armonioasă a copilului, care include și sănătatea dezvoltării limbajului în condițiile în care celelalte cauze sunt eliminate.

În caz contrar, în condițiile în care copilul trăiește într-o atmosferă anxiogenă, marcată de certuri, violențe și neânțelegeri între părinți, dezvoltarea psihică este îngreunată și pot apărea disfuncții în achiziția limbajului pe fondul anxietății și inhibiției trăite de copil.

Sunt situații în care părințăi sau persoanele care se ocupă de educație, încurajează vorbirea defectuoasă a copilului pentru propriul amuzament. Este indicat să i se vorbeasca copilului intr-un mod cât ma corect de la vârste fragede, să fie evitate stările de suprasolicitare, să fie evitată expunerea acestuia la situații conflictuale, stresante, să fie stimulat prin lectură și dialoguri.

Diagnosticarea: Trebuie ținut cont de vârsta copilului pentru diagnosticarea și recunoașterea tulburărilor de limbaj. Până la vârsta de 4 ani, este normală pronunțarea greșită a unor sunete, sau înțelegerea insuficientă a unor cuvinte. Dupa această vârstă, însă, copilul trebuie monitorizat atent și corectate logopedic eventualele deformări de limbaj care se mențin și prezintă tendința de a se agrava odata cu trecerea timpului.

Tulburări ale pronunției:

• Dislalia – incapacitatea de a pronunța corect o silabă, un sunet sau un cuvânt
• Rinolalia – vorbirea nazală
• Dizartria – vorbire confuză
• Disfonica și disritmica – cu rezonantă nazala, caracterizata prin monotonie si pronuntare neclara
• Tulburări de ritm și fluență a vorbirii: Bâlbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, etc.
• Tulburări ale limbajului scris-citit: Agrafia, alexia, disgrafia, dislexia.
• Tulburări polimorfe de limbaj: Afazia și alalia.
• Tulburări de dezvoltare a limbajului: Mutismul psihogen și retardul sau întârzierea în dezvoltarea vorbirii.
• Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice: Dislogii, ecolalii, jargonofazii.

Importanța și rolul terapiei logopedice:

Terapia logopedica dispune de o vastă paletă de procedee și metode de corectare a deficiențelor de limbaj, unele de ordin general, altele specifice fiecarui tip de tulburare. Ca în orice formă de terapie, primul pas este evaluarea copilului de către un logoped, stabilirea diagnosticului și alcătuirea planului de intervenție.

Deosebit de importantă este construirea relației terapeutice, care trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă, cooperare și implicare. Un rol important îl au de asemenea părinții, care primesc teme între ședințele de logopedie, și care lucrează acasă cu copilul, în mod responsabil și sustinut, ceea ce s-a lucrat în cabinet.

Metode și procedee de ordin general:

• educarea auzului fonematic, a capacitatii de identificare și diferențiere a sunetelor
• educarea respirației și a echilibrului inspir-expir, la copiii cu tulburări de vorbire musculatura necesară actului respirator fiind insuficient dezvoltată
• consilierea și psihoterapia: sunt cazuri în care la baza tulburării de limbaj poate sta o traumă mai veche, sau un anumit eveniment care a perturbat dezvoltarea personalității copilului și a generat acest simptom. Prin intermediul psihoterapiei, individuale și de grup, se poate descoperi și elimina cauza de ordin psihic a tulburării, creându-se condiții favorabile pentru desfășurarea terapiei logopedice.

Metodele și procedeele specifice logopedice sunt adaptate în funcție de specificul fiecarei tulburări în parte.

În terapia dislaliei, sunt respectați o serie de pași, cum ar fi:

1. Formarea sunetului din nou, care nu se bazează pe corectarea sunetului greșit, ci pe integrarea noului sunet;

2. Sunetul nou este derivat dintr-un alt sunet corect articulat;

3. Formarea controlului auditiv asupra pronunției;

4. Consolidare și evitarea efortului neuron-muscular – mișcările articulatorii obținute trebuie să fie cât mai naturale, să nu solicite foarte mult copilul și să nu constituie un efort.

Un factor important il constituie vârsta copilului – cu cât terapia este începută la o vârstă mai fragedă, cu atât șansele de recuperare sunt mai mari.