Top 3 cele mai comune greseli pe care le facem ca parinti, din iubire!

Să fii părinte nu este deloc ușor. Înainte să am copii mi se întâmpla adesea să judec diverse comportamente și atitudini, fiind sigură că eu m-aș descurca mai bine. 

„Copilul meu nu va sta toată ziua pe tabletă”, „Copilul meu va dormi toată noaptea”, „Eu nu voi urla niciodată la el”… acestea sunt doar câteva din naivitățile cu care mă amăgeam. 

Ți le-ai spus vreodată?

Sunt destul de sigură că da.

Oricum, dincolo de ceea ce credeam că înseamnă parenting înainte de a fi părinți, de-a lungul timpului descoperim că facem foarte multe greșeli. Pe majoritatea le facem din iubire! Oricât am crede că știm „instinctiv” ce este cel mai bine pentru micuții noștri, realitatea este că fără puțină îndrumare, adesea mergem prea departe.

Intenția mea nu este de a te face să te simți vinovată, pentru că eu însămi, ca părinte și consilier știu exact cât de greu este să crești un copil. Și dincolo de tot ce citim și experimentăm, tot mai suntem predispuși să facem greșeli.

Așadar, din activitatea mea am învățat că primul pas pentru a corecta un comportament este să fim conștienți de el. Așa că prin intermediul acestui material mi-am propus să te ajut să observi anumite comportamente și să identifici tu însăți acele capitole la care poate ai vrea să mai lucrezi, astfel încât să poți crește copii sănătoși, fericiți și încrezători în ei înșiși.

Așadar, uite care sunt cele mai comune greșeli pe care noi, ca părinți, le facem… din iubire!

#1 Ești mult prea permisiv și exagerezi cu „blândețea”

De curând am avut surpriza de a afla că foarte multe mame au tendința de a-și ascunde vulnerabilitățile și fricile în spatele unui comportament mult prea „blând”. Se face abuz de ideea de „educație cu blândețe”. S-a ajuns până acolo încât copilul să se urce în capul părintelui și să îi dicteze acestuia viața. Acest tip de comportament apare mai ales în rândul părinților care au fost abuzați de proprii lor părinți. Nu au suportat agresiunile primite și atunci și-au jurat că ei nu vor țipa, nu se vor opune dorințelor copiilor lor. Astfel ei speră să crească niște copii indepedenți și fericiți.

În realitate, acești părinți nici nu sunt conștienți de cât de mult rău le fac micuților. Copiii au nevoie de modele și uneori chiar de o voce autoritară care să îi pregătească pentru viață. 

Jordan Peterson, în binecunoscuta sa carte „12 Reguli de viață – un antidot la haosul din jurul nostru”, punctează foarte bine în Regula 5: „Nu-ți lăsa copiii să-ți facă lucruri care te vor enerva”. Un copil căruia i se permite totul devine un mic monstruleț în societate, care nu va ști ce înseamnă respectul. În acest sens, Peterson punctează: „Niște părinți cu mai multă minte nu ar fi lăsat pe cineva la care țin cu adevărat să devină obiectul disprețului unei mulțimi”. 

Și deși stilul psihoterapeutului canadian este mai dur, realitatea este că dacă îți iubești cu adevărat copilul te vei gândi la binele lui superior! 

Personalitatea i se formează din primii ani de viață. La fel și nevrozele. Iar un comportament mult prea permisiv, lipsa unei autorități… sunt generatoare de frustrări și compulsii ulterioare. 

Viața nu îi va menaja, așa că nu ar trebui să exagerezi nici tu!

Ce poți să faci, în schimb?

Din experiență îți spun că primul lucru pe care îl poți face este să lucrezi cu tine. Îți recomand să faci câteva ședințe de psihoterapie, de consiliere sau de orice natură, care să te ajute să îți înțelegi și să îți accepți copilăria. Sunt răni ce trebuiesc vindecate. Și înainte de a putea crește un copil, ai nevoie să poți înțelege tot ceea ce te conduce. 

Este normal. Toți avem traume din copilărie. Dar devenind conștienți de ele și acceptându-le, vom fi mai puțin predispuși la a ne crește greșit copiii. În plus, vom fi capabili să avem o relație mai bună atât cu noi înșine, cât și cu partenerul și cu cei din jur.

În plus, ce poți face pentru copilul tău este să îl crești cu iubire. Iubirea înseamnă, uneori, să pui piciorul în prag. Să îi explici de ce uneori viața nu va fi așa cum vrea el. Dar numai pentru că nu îi vei împlini o cerință nu înseamnă că nu îl iubești. Dimpotrivă.

Comunicarea este cheia. Știu că poate fi obositor uneori. 

Am un copil de 6 ani care vorbește continuu… și căruia trebuie să îi răspund adesea. Totuși, ce am învățat este că modul cel mai bun de a fi alături de ei este crescându-i astfel încât să putem fi mândri de comportamentul lor și totodată să nu trebuiască să ne sacrificăm propria viață.

Nu facem copii pentru a ne sacrifica nici pe noi, nici relația cu partenerul. Nu suntem victime. Facem copii pentru a oferi o valoare Universului.

Pentru fiecare părinte acest lucru înseamnă altceva. Dar cu siguranță pentru nimeni nu înseamnă să crească un tiran răsfățat în fața căruia să trebuiască să stea în permanență cu capul plecat!

#2 Nu lași copilul să își trăiască emoțiile

Copiii sunt extrem de inteligenți. Problema este că în ziua de astăzi, pentru a avea succes, avem nevoie de inteligență emoțională. 

Aceasta se dezvoltă foarte bine explorând emoțiile. Dându-le voie să se manifeste, într-un cadru sigur. 

Dacă și tu îi spui adesea copilului tău: „haide, nu e chiar atât de rău”, „nu mai plânge că te faci de râs”, „băieții nu plâng”, „ce, ești fată?”… șamd, nu îl încurajezi, ci doar îl frustrezi.

Ce poți, de fapt, să faci?

Îmi amintesc când piticul meu avea 3 ani și trecea prin acea perioadă a nervilor neînțeleși. Din orice ar fi vrut să țipe, să lovească, să se manifeste. Nu înțelegea ce simte și nu știa cum să se manifeste. 

Eram, oarecum, disperată. Am încercat să vorbesc cu el. Parcă nu mă auzea. Nu mă băga în seamă. În mine era deja un monstru negru care ar fi vrut să îl dea cu capul de pereți, numai să aibă, odată liniște. Nu sunt mândră de ceea ce era în interiorul meu, recunosc. 

Dar am rezistat tentației.

Am început să mă conectez la emoțiile mele și să mă gândesc care sunt tehnicile pe care le folosesc eu cu mine însămi și cu clienții mei. Așa că am decis să dau o șansă tehnicilor de NLP și să mă comport cu copilul meu ca cu un adult.

L-am luat în brațe și l-am strâns tare. De la nivelul lui, i-am explicat că este ok să simtă frustrare și supărare… dar că nu este ok modul în care se manifestă.

Am început să îl întreb ce simte. Normal că nu știa foarte clar. Așa că l-am ajutat mai departe, cu răbdare, întrebându-l pe cine este supărat. Cel mai adesea era pe oricine altcineva în afară de sine. Cu toate acestea, se rănea pe el (avea tendința de a se lovi).

Atunci i-am exlicat că lovind nu va rezolva nimic pentru că principala persoana pe care o va răni va fi el însuși. 

Și, în afară de dialog, i-am oferit alternative de exteriorizare a emoțiilor:

• Dacă voia să lovească, i-am zis să se ducă în camera lui, să ia o pernă și să o lovească până își revine, până se va simți mai bine;
• Dacă nervii erau în degete (nevoia de a ciupi, de a distruge), i-am oferit o coală de hârtie și l-am pus să o rupă în bucăți cât mai mici. Până să o distrugă complet, deja râdea.
• Dacă se lovea, în loc să îi spun să nu plângă ca o fetiță, îi ziceam că e normal să îl doară, dar și că totul este trecător. I-am amintit de un alt moment din trecut când s-a lovit și care acum nu mai are nicio valoare.
• Dacă simțea frustrare cu privire la un comportament al unui coleg, îi explicam faptul că fiecare familie are propriile reguli și că la noi acele comportamente nu sunt acceptate. Totodată, îi arătam multă iubire și îi explicam de ce nu corespund valorilor și credințelor noastre.

Ideea mea este că orice copil trebuie tratat ca un adult. Și emoțiile trebuiesc acceptate și înțelese. Nu blocate.

Învățându-i să accepte ceea ce simt și oferindu-le alternative de manifestare, vor deveni adulți proactivi, altruiști și vor putea avea o viață conștientă și frumoasă.

Asta vrei și tu pentru copilul tău, nu?

#3 Disciplinezi prin amenințare în loc de a discuta despre consecințe logice și naturale

Știu că poate sunt enervantă cu discuțiile mele. Dar dacă eviți discuțiile… și dacă nu ai o plăcere prea mare pentru argumente logice… nu vei putea avea rezultate prea bune. Din păcate (sau din fericire), absolut orice relație sănătoasă pornește de la comunicare. Inclusiv relația pe care o avem cu noi.

În orice caz, când micuții monstruleți nu ne ascultă poate deveni extrem de tentant să aruncăm o amenințare:

„Dacă nu mănânci tot, nu mai ai voie la telefon!”

„Dacă nu te miști mai repede, îți dau două palme de nu te vezi”

„Dacă nu faci asta acum, te spun lui taică-tu!”… și lista poate continua la nesfârșit.

Și noi am fost crescuți așa. Și era stupid. 

Aceste amenințări în mintea copilului nu au nicio logică. Ei învață să facă diverse conexiuni între cauză și efect. 

Ce legătură are mâncarea cu telefonul? Dar viteza de deplasare cu bătaia?

Creșterea prin amenințare nu face nimic altceva decât să deruteze copilul, să îl facă să fie ilogic și să caute în permanență scuze pentru orice. Gândirea logică îi va fi atrofiată, fiind înlocuită de o mentalitate de victimă, total distructivă.

Ce poți face în schimb?

Poți trage aer în piept.

Cu asta poți începe. Știu cât este de greu să reziști tentației de a arunca o amenințare. Când ne sunt apăsate anumite butoane, avem tendința de a apela și noi la tehnicile parentale pe care le foloseau ai noștri. Dar noi știm că nu erau chiar cele mai eficiente.

Așa că putem schimba strategia:

Trebuie să spunem adevărul.

De ce trebuie să mănânce tot? Pentru că vrem să fie sănătos. Pentru că are nevoie de mâncare. Pentru că nu vrem să punem masa de câte ori are el chef. Pentru că există o regulă. 

Uneori și regulile noastre sunt absurde. Așa că te poți întreba: dacă mănâncă mereu puțin, oare îi pun prea mult? Oare îl forțez? 

Atunci poți pune porții mai mici, să vezi care este necesarul său caloric. Doar pentru că este slab nu înseamnă că nu se hrănește. Nu va muri de foame. Cu siguranță va ajunge să ceară de mâncare mai târziu. 

În altă ordine de idei… te grăbești și vrei să vină mai repede. Explică-i de ce este important pentru tine. De ce este important pentru el. Care ar putea fi consecințele logice ale întârzierii.

Spune adevărul. Învață-l să gândească. Nu mai căuta scuze!

În loc de concluzii

Copiii învață din exemplu. Nu este ceea ce spunem neapărat, ci modul în care o spunem. Cu un copil se vorbește mereu de la nivelul său, privindu-l în ochi. 

Totuși, uneori avem nevoie să ne impunem, să le distragem atenția și să le spargem tiparele. Asta nu înseamnă să fim agresivi. 

Un „NU” susținut prin argumente este mult mai constructiv decât un „DA” care presupune un sacrificiu. 

E bine să fim permisivi, să lăsăm copiii să exploreze lumea, să îi lăsăm să se lovească și să se ridice… dar de fiecare dată când adoptăm o astfel de atitudine trebuie să fim sinceri și realiști. 

Este o teorie care susține că noi facem copii pentru a învăța unii de la alții. 

Dar nu putem învăța dacă nu ascultăm… și nici dacă nu ne facem auziți.

Tu cum vrei să îți crești copilul? Ce valori ai vrea să aibă? Cum ai vrea să te reprezinte mai departe în viață? Te invit să lași un comentariu:

Sursa foto: shutterstock.com

Despre autor:

Grațiela Vlad – specialist în comunicare și marketing, trainer și consilier de dezvoltare personală și NLP, pasionată de psihanaliză și psihologia relațiilor și familiei, manager Influencers Reborn, autoarea blogului de dezvoltare personală Grațiela Vlad și a vlogului cu același nume. Dar, înainte de orice… mamă și soție!