Sindromul cuibului gol: de ce este atat de dificil sa separi copiii de parinti

La ce varsta ai incetat sa mai numeri cat timp petrece copilul tau la computer si cat doarme noaptea? Si cand i-a fost transferata in totalitate responsabilitatea pentru studiile sale? Sa-si petreaca noaptea cu prietenii, sa mearga la meciuri de fotbal intr-o companie, sa mearga in expeditii – toate aceste lucruri, fiica autoarei acestor randuri, a inceput sa le faca destul de devreme, dar in cele din urma sa o lase sa mearga spre viata de adult a fost inca foarte dificil pentru mama ei:

Experienta mea de maternitate este specifica. De la varsta de 8 ani, am crescut-o singura pe fiica mea, in acelasi timp incepand diverse mini-afaceri si proiecte, cufundandu-ma profund in tema dezvoltarii personale si a educatiei pentru copii si adulti. Dar cand eu insami m-am confruntat cu experientele asociate cu separarea, nu am gasit nimic pe Internet pe care sa ma bazez.

Prin urmare, experienta mea este doar una dintre optiunile in care va puteti recunoaste. Intr-un cuvant, imi propun sa tratati povestea mea ca unul dintre scenariile posibile, cum poti gandi si trai intr-o perioada dificila, cand copilul tau intra la maturitate.

Am fost intotdeauna interesata de parenting si am cautat cele mai bune modalitati de a interactiona cu copilul.

Si cand a venit notoria adolescenta si, odata cu aceasta, procesul de separare, nu am inteles imediat ca mi-ar fi destul de greu sa gasesc sensul vietii, egal in greutate cu cresterea unui copil.

Cum sa accepti ca tu si adolescentul tau aveti interese diferite

Nu, adolescentul nu m-a torturat cu crize de furie insistand asupra punctului sau de vedere. Am intrat destul de pasnic in scena cand fiica mea si-a castigat dreptul la sentimente: la varsta de 12-13 ani. A fost o schimbare tangibila, dar ne-am dat seama cum s-au schimbat domeniile noastre de responsabilitate. Acum, cu povestile ei emotionale despre esecuri, nu mai avea nevoie sa-i sugerez modele de comportament in anumite situatii – acum trebuia sa ascult si sa nu raspund fara sa intreb. Acesta a fost primul pas tangibil de separare.

Al doilea pas a avut loc cand a inceput sa-si ceara voie sa inopteze la prietene – si oh, Doamne – fotbalul. Am ocolit intotdeauna fanii si am considerat periculos acest contingent, iar fiica mea si-a exprimat brusc dorinta de a fi in epicentrul acestei inadecvari. Dar amintindu-mi cum am fost eu in adolescenta, m-am gandit ca ar trebui sa am incredere in valorile pe care le-am pus in ea. Meciurile de fotbal au trecut fara complicatii, iar apoi interesul s-a racit.

Unul dintre pasii dificili ai separarii, mi se pare, recunoasterea dreptului copilului la interese pe care nu le impartasesti. Acest lucru, desigur, este paradoxal, pentru ca intelegem cu totii ca crestem copii, astfel incat acestia sa devina adulti, indivizi separati si independenti. Dar, in acelasi timp, este foarte greu pentru noi sa acceptam ca ar putea fi interesati de ceva pe care noi, parintii, consideram ca nu este interesant pentru noi insine.

Acesta a fost cazul, de exemplu, al jocurilor online (nu am inteles niciodata ce ar putea fi util in ele). Fiica mea le-a jucat aproximativ un an, noaptea, comunicand cu echipa pe Skype si am incercat sa gasesc momente pozitive in acest sens – si asa am facut. S-a dovedit a fi o formare excelenta in activitatile proiectului si interactiunea cu echipa. In acest moment, ii dadusem deja responsabilitatea pentru programul si scolarizarea ei, asa ca nu mi-am facut griji ca ceva nu va merge bine in acest proces.

Apropo, perioada de hobby pentru jocurile pe computer a durat mai putin de un an academic, iar apoi fiica, in cuvintele ei, „a vrut sa traiasca in lumea reala”, iar urmatorul hobby a fost citirea cartilor si tirul cu arcul.

De ce un parinte de adolescent are nevoie de psihoterapeut?

Urmatoarea perioada dificila a fost in clasa a IX-a, cand m-am confruntat cu intelegerea faptului ca fiica mea isi va alege acum primul domeniu de interese profesionale – o profesie. In acel moment, ea incepuse deja sa mearga la petreceri de noapte, facand expeditii timp de cateva saptamani si intalnindu-se activ cu prietenii pana noaptea tarziu.

Aici m-am confruntat cu ceea ce psihologii numesc „sindromul cuibului gol”. Mi-am dat seama brusc ca nu voi mai fi responsabila pentru alegerile ei si ea nu va fi langa mine. Profesie, universitate, mediu – toate acestea au devenit subiectul propriei ipoteze de viata.

Si asa pare a fi necesar, urmatoarea etapa a cresterii, dar o panica monstruoasa m-a cuprins. Atunci am simtit in propria piele de ce parintele unui adolescent are nevoie de un psihoterapeut. Panica a durat cateva luni: i-am cerut sa tina cont de starea mea si sa ma tina la curent cu ceea ce i se intampla.

Dupa un timp, mi-am dat seama ca trebuie sa ii dau responsabilitatea pentru viata, complet. Ca, oricat m-as stradui, nu mai pot sa inteleg anumite actiuni ale ei, iar ea insasi trebuie sa fie responsabila de consecintele deciziilor sale, inclusiv de cele eronate.

Apoi a aparut un strat intreg al imperfectiunilor mele parintesti, a devenit clar cat de mult am gresit. Dar nu am avut de ales decat sa accept. Pentru ca la momentul acestor decizii, nu aveam alt eu.

Ceea ce ai trait 18 ani s-a incheiat brusc

Care este complexitatea ultimei perioade de separare, dupa parerea mea? Cand un copil a fost centrul vietii tale de foarte mult timp, iar identitatea ta este construita in jurul rolului parintesc (chiar daca ai propriile interese – munca, prieteni, hobby-uri) – este foarte dificil sa gasesti ceva similar, fara sa te simti respins, inutil, pierdut.

Poate ca femeile casatorite sau femeile cu un alt tip de temperament experimenteaza totul, putin diferit. Dar o mama nevrotica este foarte speriata sa fie singura. Simteam neputinta din imposibilitatea de a influenta orice altceva, o goliciune prapadita in interior, din faptul ca, oricat de mult as incerca, intreaga epoca a vietii s-a incheiat si trebuie sa umplu aceasta gaura uriasa si nu este clar cum.

Si in acest moment intelegi cat de greu a fost pentru mama ta, care, fara toata aceasta psihologie, nu te putea lasa sa mergi spre maturitate.

Fiica ta a trecut examenele, a intrat la universitatea visurilor sale, a devenit sefa grupului, s-a incadrat in multe activitati si s-a mutat cu chirie. Dar nu poti scapa de sentimentul lipsei de sens a propriei tale vieti, deoarece ceea ce te-a definit timp de 18 ani s-a incheiat brusc.

Sa lasi copilul sa plece este mai greu decat sa treci prin faliment

In mod inconstient cautam sa influentam, sa pastram – chiar daca intelegem ca nu putem – pentru ca noi insine suntem mancati de frica de incertitudine? Si aceasta este o dubla incertitudine: „cum v-a face fata copilul meu” si „cum voi face fata vietii, care acum va fi construita doar in jurul meu”?

Am trecut prin faliment, am schimbat de mai multe ori traiectoria carierei, am inchis mai multe proiecte care erau opera vietii mele – dar nimic din toate acestea nu se compara cu riscul de incertitudine atunci cand lasi un copil in viata independenta a adultului.

Da, inteleg ca functiile mele nu s-au incheiat aici. Si cu siguranta vom fi prietene cu fiica mea, o iubesc si voi fi cu ea. Si da, inteleg ca aceasta este o etapa, se va termina, ne vom adapta si imi voi gasi sensul. Pentru aceasta am un psihoterapeut, antidepresive si o infrastructura de sprijin si ingrijire pentru mine: prietene, sport, vacante, masaj, practici spirituale.

Cel mai dureros lucru pentru mine in aceasta perioada de separare este sa-mi accept sentimentele, pe care parea sa le ascund in toti acesti ani, prin eforturi volitive catre obiectiv si investind in sensul de „a fi o mama buna”. Poate ca nu este cazul tuturor si cineva stie sa traiasca in armonie cu ei insisi, construind un sistem familial tinand cont de interesele lor. Dar pentru mine sa fiu sincera, lasarea adolescentului sa-si traiasca viata s-a dovedit a fi o sarcina foarte dificila.

Traiesc singura de o luna si jumatate, iar acum trei zile am plecat in vacanta la mare. Privind valurile furioase care se rostogoleau pana la picioarele mele, am formulat in cele din urma semnificatia pe care o pot opune fricii de incertitudine care ma paralizeaza. Acest sens este iubire. Iubire pentru sine, pentru viata, pentru lume.

Sa vedem cum o fac. Cu siguranta va fi nevoie de mult timp si efort – la fel de mult cat este nevoie pentru a deveni complet adult si independent. Este amuzant faptul ca acest lucru a coincis cu perioada in care propriul meu copil a inceput o viata independenta.

Comentariu de la fiica. De fapt, am mers impreuna in cautarea unui nou sens. Vietile noastre coincideau adesea cand cercetam acelasi lucru. Si aceasta scufundare intr-un nou nivel de constientizare este, de asemenea, noua noastra etapa comuna.